Vânătoare de muflon în Banat

Muflonul (Ovis musimon) nu e o specie carpatică nativă – populațiile din România se trag din efective sarde și corsicane, introduse în secolele XIX și XX pentru vânătoarea de trofee. Animalele prosperă azi în două-trei complexuri mari de vânătoare din Banat și din dealurile Hunedoarei: țarcuri de câteva mii de hectare, cu habitat mixt de stejăriș și stâncă, unde turmele se înmulțesc natural, iar vânătorile se fac pe jos, exact ca în condiții complet sălbatice.

Jucăm cu cărțile pe față. Vânătoarea la muflon nu ține de etica vânatului cu adevărat sălbatic, așa cum țin vânătorile de mistreț, cerb carpatin și capră neagră – e o vânătoare pe populație administrată, în țarc împrejmuit. Îl păstrăm în ofertă pentru că trofeul în sine e excelent (un berbec carpatin cu spirala completă e unul dintre cele mai frumoase trofee de muflon din Europa), pentru că stilul de vânătoare e dibuit autentic, cu căutare și apropiere pe teren stâncos, și pentru că clienții care își construiesc o colecție europeană de trofee îl cer adesea. Dacă vrei o vânătoare pe deplin sălbatică, fără nicio componentă de țarc, alege capra neagră sau cerbul carpatin.

Cum decurge vânătoarea. Doar tu și un ghid cu vechime. Cercetezi terasele ierboase cu binoclul la prima lumină, alegi un berbec care merită tras și te apropii la dibuit până la distanță de foc – de regulă 150–280 de metri, peste stâncărie și grohotiș. Împerecherea din octombrie e perioada de vârf: berbecii masivi aleargă după femele, își pierd prudența și stau locului suficient pentru foc. În afara împerecherii își petrec mare parte din zi sus, în stâncărie, și doar vânătorii răbdători prind o ocazie curată.

Taxele de trofeu se calculează după punctajul CIC (lungimea plus circumferința coarnelor) și cresc puternic odată cu mărimea trofeului – un berbec de medalie de argint costă de câteva ori cât un exemplar de selecție. Tabelul de mai jos arată pragurile; suma finală se confirmă la măsurarea trofeului, la sfârșitul vânătorii.